Violența împotriva femeilor în România – o realitate dureroasă care cere empatie, educație emoțională și intervenție psihologică pentru a transforma frica în putere

Statisticile nu mai pot fi privite ca simple cifre. În România, în fiecare trei zile ale anului 2025, un bărbat a încercat să ucidă o femeie. Patruzeci și șase de femei au fost omorâte și alte patruzeci și trei au scăpat cu viață, dar cu răni adânci, vizibile și invizibile. Dincolo de județele considerate „periculoase”, realitatea arată că spațiul domestic, locul care ar trebui să protejeze, poate deveni terenul fricii și al controlului.

În psihologie, violența domestică nu este doar un act de agresiune, ci o dinamică de putere. Robert Greene, în The Laws of Human Nature, explică faptul că tendința de a domina și de a controla provine din teama de vulnerabilitate. Când frica interioară nu este conștientizată, ea se transformă în comportamente de posesie și violență. Agresorul nu caută neapărat să rănească fizic — el caută să dețină controlul total asupra celuilalt, confundând posesia cu siguranța.

Cercul fricii și al tăcerii

De multe ori, victimele nu se recunosc imediat în rolul de victime. Abuzul nu începe cu lovituri, ci cu fraze subtile: „Fără mine n-ai reuși”, „E vina ta că m-ai făcut să reacționez”, „Te controlez pentru că te iubesc”. Aceste forme de manipulare erodează treptat imaginea de sine și capacitatea de a evalua pericolul. Viktor Frankl, supraviețuitor al lagărelor naziste, scria că omul care își pierde sensul ajunge vulnerabil în fața suferinței. În cazul violenței domestice, pierderea sensului ia forma unei resemnări: „Poate că merit asta”, „Poate că se va schimba”.

Tăcerea devine astfel un mecanism de apărare. Rușinea și vinovăția paralizează, iar societatea — adesea nepregătită să audă — contribuie la perpetuarea traumei. Victima se teme nu doar de agresor, ci și de neîncrederea celor din jur. În absența unei rețele de sprijin real, ieșirea din violență pare imposibilă.

Agresorul – produs al unei istorii nerezolvate

Agresorul nu se naște violent. În spatele comportamentului distructiv se ascund adesea experiențe timpurii de umilință, respingere sau lipsă de afecțiune. Lipsa empatiei este învățată, la fel ca și abuzul. Studiile arată că băieții crescuți în medii în care autoritatea este exprimată prin forță tind să reproducă același model la maturitate. Violența devine o formă de limbaj transmisă transgenerațional.

Aici intervine responsabilitatea socială și educațională. Nu este suficientă pedeapsa legală dacă lipsesc intervențiile psihologice și programele de reeducare. Fără înțelegerea cauzelor psihice, sistemul doar reactivează ciclul furiei. Când agresorul nu învață să își gestioneze rușinea și furia, el va căuta din nou un teren pe care să-și exercite puterea.

Răspunsul care vindecă

Familiile, instituțiile și comunitățile pot rupe lanțul abuzului doar printr-un efort comun de recunoaștere și educație emoțională. Fiecare gest de sprijin, fiecare intervenție empatică poate salva o viață. Psihoterapia are un rol crucial în reconstruirea identității persoanei agresate. Procesul de vindecare începe prin recunoașterea traumelor, continuă prin reînvățarea limitelor personale și se finalizează cu recâștigarea autonomiei.

Pentru agresor, intervenția psihologică are un alt scop: conștientizarea propriilor patternuri distructive. Fără asumare, nu există schimbare. Un program de reabilitare eficient trebuie să includă consiliere cognitiv-comportamentală, antrenament în gestionarea furiei și dezvoltarea empatiei.

Dincolo de statistică

Fiecare femeie care trăiește cu frică nu este doar un număr într-un raport, ci o biografie fragmentată. În spatele ușilor închise se află povești de copii care aud, de părinți care tac și de societăți care se obișnuiesc. Violența devine o boală colectivă atunci când este normalizată.

Adevărata schimbare începe în momentul în care ne întrebăm: Ce putem face pentru ca frica să nu mai fie un mod de viață? Răspunsul nu se găsește doar în legislație, ci în atitudinea fiecăruia dintre noi — în capacitatea de a vedea, de a asculta și de a reacționa.

Așa cum spunea Viktor Frankl, libertatea umană constă în alegerea atitudinii față de ceea ce ni se întâmplă. Atât victima, cât și societatea pot alege: între tăcere și curaj, între indiferență și implicare.

Sinteză

Violența împotriva femeilor nu este doar o problemă socială, ci una profund umană. Este expresia unei lipse de empatie și de sens, a unei rupturi între emoție și rațiune. Doar prin educație, conștientizare și intervenție timpurie putem transforma frica în putere și trauma în reconstrucție.

Referințe

• Greene, R. (2018). The Laws of Human Nature. Viking Press.
• Frankl, V. (2006). Man’s Search for Meaning. Beacon Press.
• Newport, C. (2016). Deep Work. Grand Central Publishing.
• Pressfield, S. (2002). The War of Art. Black Irish Entertainment.